Folosim mulți dintre noi astăzi tehnologie la care nici nu visam acum 20-30 de ani, e natural, face parte din viața noastră tihnită, așezată.
Cum facem însă să prevenim şi mai apoi să stopăm instigarea la ură, care se transformă în crimă? Războiul e doar o formă de crimă pe scară largă.
Vorbim despre drepturi, ale noastre desigur, dar prea ușor întoarcem privirea când este vorba despre drepturile celuilalt.
Agresiunea asupra unei țări înseamnă vieți pierdute, înseamnă durerea familiilor care fug din calea războiului, însemnă o istorie ruptă.
Vorbim de principii şi valori, de dreptul universal, dar oare n-ar trebui decidentul să reacționeze imediat pe măsura faptei? Să facă asta acum, pentru că oamenii sunt uciși acum – crimele de război nu au nimic gradual, sunt forma pură a dezumanizării. Oare de ce reacția împotriva agresorului trebuie să fie graduală? Istoria nu foarte îndepărtată ne arată cu cifre statistice că această „ decizie graduală” a însemna mii, zeci de mii sau milioane de morți.
Vorbim de zeci de ani despre strategie (şi nu mă duc prea mult în istorie), de puterea informației – care ar trebui să fie baza deciziei coerente şi rapide – în numele căreia plătim sume exorbitante să menținem, să dezvoltăm servicii de informații / armate la nivelul fiecărui stat.
Ce se întâmplă când cineva pregătește un război (asta se face în luni de zile, chiar ani uneori, niciodată într-o zi), au statele vreo strategie – planul A, B, C de reacție? Serviciile şi armata – foarte bine plătite să livreze informație coerentă – au trimis cu luni de zile înainte un status clar şi eventual propuneri de soluții? NU, abia acum se pun la masă, se mai gândesc, mai amână … timp în care oamenii mor sau cei cu un dram de noroc reușesc să fugă din calea războiului.
Oare nu știm cum să facem să nu repetam istoria sau nu vrem? Aici e marea întrebare.
Şi dincolo de orice rămâne sufletul sfâșiat al fiecărui om care pierde pe cineva, indiferent de care parte a baricadei se află.
Răni care se vindeca greu, uneori niciodată.
Ne emoționează solidaritatea oamenilor de pretutindeni, e dincolo de cuvinte…
Dar solidaritatea coerentă şi imediată a decidenților?
Când o să vedem o decizie rapidă pe măsura agresiunii?