Acum mai bine de un an începusem să scriu, dar m-am oprit ȋn ziua ȋn care a început războiul de lângă noi. Părea atât de absurd tot ce se întâmplă …
Acum mă întreb: „ne-am obișnuit oare”? Te poți obișnui cu abuzurile, cu crima, cu suferința care pare a nu se mai termina?
Cât de ușor trecem pe lângă suferință sau nedreptate profundă?
Am văzut atunci o solidaritate greu de imaginat, dar care mi-a amintit de bunătatea inimii fără de măsură.
Am văzut oameni care ajuta necunoscuți trecând peste orice bariere, mai vad şi acum…
După mai bine de un an, războiul pare a fi „ceva” cu care ne-am obișnuit, parcă am fi obosit …
Am tot auzit şi „vocile” care cer „să facem pentru ai noști, nu pentru străini”… de parcă bunătatea e cu rație … Oare oamenii ăștia își imaginează că cineva care donează, care face voluntariat o va face exclusiv pentru o cauză, fără să se uite vreodată la altceva? Probabil n-au stat niciodată de vorba cu un donator sau cu un voluntar…
Întrebarea „de ce nu-l ajuți pe X ȋn loc să-l ajuți pe Y” e o aberație fără margini … Am văzut la cei pe care-i știu: aceeași oameni au răspuns când a fost nevoie să trimitem ajutoare comunității LGBT din Ucraina, dar şi când am vrut să ajutam un copil de la noi cu probleme medicale.
Refuz să vorbesc despre cei care au profitat de nenorocirea altora, specia asta o vedem întotdeauna şi din păcate sunt deseori ocrotiți/încurajați sau chiar ȋn „parteneriat” cu oameni reprezentând autoritățile statului. Dar asta e o alta fațetă a societății şi o vedem şi ȋn alte locuri, doar că acolo când sunt prinși justiția pedepsește extrem de aspru asemenea abuzuri.
Ȋntr-un fel învățam poate cum să trăim cu suferința celorlalți, dar nu cred că ne obișnuim cu răul…