Am trăit cândva o lecție de viață, părea un proiect frumos cu multă provocare de a învăța, de a descoperi, de așeza oameni şi lucruri …
Ar fi trebuit să fie ceea ce căutam… ce-mi place să fac …. să cresc oameni, să-i ajut să devină ceea ce-şi doresc. Tot efortul, toată voința, toată strădania le aparține, eu sunt doar un catalizator, un fel de greierașul lui Pinocchio. Uneori nu ne imaginăm că despre asta e vorba ȋn leadership, ȋn mentorat – vorbe pline şi foarte la moda de altfel …. Din păcate vorbe deseori fără conținut ȋn jurul nostru….
Ce face să eșuăm sau să reușim ȋn orice asociere? De ce stau împreună şi de ce se despart oamenii ȋn relații sau ȋn proiecte?
Am un singur răspuns, simplu: ne țin împreună punțile trainice şi strădania, valorile comune (profunde, reale, trăite şi nu cele enunțate, declarative …) şi efortul de fiecare clipă.
Efort nu înseamnă să dai cu sapa, înseamnă doar să încerci să fi tu calm când cel din fata ta e nervos, înseamnă să ai umor atunci când tindem să dramatizăm fără sens, înseamnă să pui umărul atunci când celălalt are nevoie de ajutor, înseamnă lucrurile simple făcute pentru că îți pasă, iar când îți pasă nu iei pauză.
A-ți păsa e o alta fațetă a iubirii, a iubirii de oameni….