Dimineața mea se rupe abrupt de liniștea nopții, așa e de fiecare dată, fără ceas şi fără nevoia de a începe la ora fixă … Așa a fost de când mă știu, totdeauna m-am trezit cu noaptea-n cap…
E o bucurie a dimineții, o liniște care se pierde parcă la răsăritul soarelui. E o liniște a casei şi parcă a orașului, doar un tramvai se pierde discret undeva dincolo de pod.
Mi-e sufletul plin, de tot ce-a fost şi de tot ce n-a fost să fie…. Aş vrea să înțeleg, să fac autopsia lucrurilor ce par fără sens. Am învățat de mult că nimic nu e întâmplător şi totuși nerăbdarea lui “de ce?” rămâne o parte din mine…
Sunt un om norocos, toate bătăliile m-au îmbogățit, suferința mi-a fost prieten şi sprijin ȋntr-un mod nebănuit, aproape protector – fără ea n-aş fi fost nimic din ceea ce sunt.
M-am întrebat “de ce?” atunci când m-a durut, când părea nedrept, când totul era ȋn afara logicii, dar viața nu e logică, e doar emoție, ne place sau nu suntem guvernați de emoții, acționăm din instinct, decidem emoțional, adunăm din jur tot emoție şi aproape niciodată rațiune.
Din păcate nu prea vrem sa recunoaștem…
Ne place sau nu, emoția învârte roata lumii …