Istoria mea de trăiri nu are aproape nimic convențional, e doar un șir lung de emoții şi o neștiută conversație cu Dumnezeu. Un Dumnezeu aproape personal, cu mult umor şi multă răbdare. El nu te lasă să te pierzi, chiar şi ȋn rătăcirile tale e lângă tine, e suficient să ceri şi primești, orice dar, orice răsfăț – doar că totul are un preț, iar mai târziu înțelegi dacă a meritat sau nu.
Mi l-am imaginat pe Dumnezeu desigur bărbos şi dincolo de orice vârstă, totdeauna zâmbitor, șugubăț chiar, mereu ȋn dialog cu Sfântu Petru (un fel de păzitor al dosarelor de personal, mai tot timpul copleșit de cereri, de la noi desigur, sărind de la o cerere la alta, de la un dosar la altul, de la un fișet la altul… răspunzând cu o dulce chibzuință oricărei nebuneli ajunsă la ei ca o solicitare serioasă …).
Parca aud dialogul: “Hai, Petrică, avem treabă. E urgență să-l rezolvăm pe X-ulescu … “ şi Sfântu Petru aproape copleșit: “dar, Doamne, ce facem cu lista de azi, avem priorități….” …. “Lasă-le, dragă, că le facem noi pe toate mai târziu….”
Am simțit, neștiut de multe ori, cum “Bărbosul” a lăsat altele şi a stat lângă noi, eu i-aș spune miracol, dar va suna pretențios….
Însă alt cuvânt nu prea am.